Daniel s-a născut și a copilărit în Suceava. A făcut liceul în București și apoi a mers în SUA unde a absolvit Yale College cu o diplomă de licență în arhitectură. În timpul facultății a lucrat ca translator la arhiva video cu mărturii ale supraviețuitorilor Holocaustului. A descoperit pictura când a participat la un seminar intensiv de arte vizuale din cadrul Yale Summer School în Auvillar, Franța, unde ulterior a devenit membru în echipa coordonatoare. După absolvire s-a întors în România și a intrat într-o perioadă de căutări. Un an în care a fost profesor de gimnaziu în două sate din județul Călărași, apoi profesor de engleză și consilier de admitere la un startup de educație din București. Între timp a continuat să deseneze și să picteze iar din 2020 a început un master în pictură la UNARTE.

Graceland

Am ajuns la Hundorf într-o încrucișare de stări. Pe de-o parte eram încântat să petrec 2 săptămâni la țară în liniște și pace, pe de altă parte eram timorat pentru că nu aveam niciun plan legat de ce urma să pictez. Îmi propusesem să merg pe intuiție și să reacționez pe moment la mediul respectiv. Doar că această abordare intra în contradicție cu întrebările mele legate de artă care nu-mi dau pace: care e relevanța imaginii pe care o produc? Care e înțelesul ei? De ce e importantă pentru mine și pentru alții? Înarmat cu acest bagaj, n-am pictat nimic în primele 2 zile. În căutare de subiect, m-am plimbat prin sat, am făcut poze, am stat la povești, m-am gândit, am scanat, am mâzgâlit.

Primul subiect de care m-am prins a fost Lola, cățelușa din curte. Am avut o reacție viscerală văzând-o cum își trăiește existența prinsă în lanț, învârtindu-se într-un cerc cu raza de 2 metri. I-am făcut câteva poze cu telefonul și am pictat după ele. În primele 3 picturi - mici, monocrome, chinuite – am încercat să ilustrez cât mai direct repulsia față de privarea ei de libertate. Apoi însă imaginile au devenit din ce în ce mai flamboaiante. Lola s-a transformat într-un câine foarte colorat. Background-ul la fel. Lanțurile au dispărut. Pe măsură ce paleta s-a îmbogățit și pictatul s-a transformat într-un fel de dans inconștient și distractiv, ideea din spate s-a diluat. Dubiile legate de relevanță, de concept, s-au estompat, subiectul inițial a dispărut. Cu ultimele rămășițe de culori i-am făcut un portret Mariei și un peisaj al curții casei în care locuiam. Rămas fără acrylice, am întrerupt jocul și am luat o pauză de o zi, două. Am înșirat tablourile afară și le-am făcut poze. Mi se păreau pline de vervă dar goale de idei: câini, portrete și peisaje, printre alte milioane de câini, portrete și peisaje uploadate zilnic pe instagram.

În repriza a doua am jucat în deplasare. Curtea devenise apăsătoare, niște lanțuri invizibile din vizuina minții mele începeau să-mi fure din libertate. M-am mutat la Biserica Evanghelică, un spațiu părăsit de scopul său inițial, un artefact bine conservat dintr-o lume apusă – nu știu când se ținuse ultima dată o slujbă acolo. Nu mă străbătea niciun sentiment sacru, niciun tumult spiritual. Era însă liniște, singurătate, miros de vechi și răcoare. Toate plăcile și inscripțiile erau scrise în germană. Arhitectură sobră, spartană. Fără să-mi pun vreo întrebare, mi-am scos blocul de desen și am început să desenez în cărbune obiectele care populau acel spațiu.

Picturile de până atunci le făcusem după fotografii. Acum însă nu mai exista nici-o mediere, niciun filtru suplimentar între mine și realitate. Nu mă mai preocupa niciun fel de exprimare metaforică. Întreaga zi am petrecut-o într-o stare febrilă de contemplare buimacă, dezinteresată, a acelui univers mort. Un scaun, o orgă, un stativ, o sobă, o instalație electrică. Am făcut un inventar al acestor obiecte care nu mai deserveau niciunui scop, care înghețaseră pur și simplu în timp în acest muzeu neasumat care era biserica. Într-un fel, ele se potriveau demersului meu anacronic; nu știu care mai poate fi miza unor desene de observație în cărbune în 2021. Dar în mod contradictoriu, prin banalitatea și austeritatea lor, desenele îmi evocau niște întrebări mai complicate: de ce au ajuns acele obiecte piese de muzeu? de ce nu mai sunt folosite pentru scopurile lor inițiale? Unde sunt oamenii care le foloseau, comunitatea care venea la slujbe, care cânta la orgă, care se încălzea iarna cu soba de tablă, preotul care citea liturghia de pe pupitru, etc? Și ultima, cea mai complicată: De ce acești oameni nu mai sunt?
‍
După acea zi petrecută la biserică, m-am întors la casă. Mai aveam 2-3 zile până plecam de tot. În graba aceea de a condensa cât mai multă viață în cât mai puțin timp, am schimbat a treia oară subiectul, ideea, metaforele, stilul. Dacă până atunci îmi construiam imaginile ca reacție la lumea externă – mediate sau nu de filtre suplimentare – ultima pictură am construit-o ca pe o reacție la propria-mi vizuină internă. Ego-ul meu simțea nevoia să se manifeste. Dar conștient fiind de această dorință vanitoasă, am încercat să-l iau puțin peste picior și să-l sabotez. Văzându-mi ego-ul cum îi place să fumeze în neștire, să bea cola, bere și vin din beci, să poarte cămăși cu mânecă scurtă descheiate chiar dacă are un început de burtă, să umble în șlapi și să se uite la meci, am simțit o mică eliberare.

Am rămas cu acest subiect, acest mijloc de personificare a propriului meu ego și după plecarea de la Hundorf. Între timp acest personaj a început să-și construiască propria-i viață, cu propriile-i vise, dubii, provocări.

La fiecare 25 de ani de stat la bloc, obligatoriu 5 ani la tară.