Ioana Hogman a absolvit Scriere dramatică şi Arta actorului la Universitatea de Arte din Târgu-Mureş. În prezent, practica sa este focusată pe felul în care scrisul se poate intersecta cu alte ramuri inter şi transdisciplinare, dar şi posibilităţile lui într-un context de sine stătător, plecând de cele mai multe ori de la natura performativă a acestuia. În paralel, explorează medii şi metode de exprimare străine de scris, dar apropiate conceptului de performativitate, iar una dintre mizele consecvente ale demersului ei este de a iniţia un tip de dialog între public şi artist. În acest spirit a creat în 2020 proiectul Camera postpartum, destinat explorării condiţiei materne, atât prin cercetare personală, cât şi prin întâlnirea constantă cu alte mame.

04/06

Am venit ca un turist năuc cu impresia că aici voi găsi matca protectoare care ține mama în brațele ei în timp ce mama ține în brațe un copil. Am așteptat în oraș venirea mea aici fantazând la toate miturile despre care credeam că în alte locuri sunt încă prezente și că le voi vedea manifestându-se sub ochii mei: satul ca trib, satul-comunitate restrânsă în care toți se țin unii pe alții, în care relațiile sunt mai puțin scindate, satul în care hrana, ca și legăturile dintre oameni sunt auto-regenerabile. Am găsit, în schimb, muncă, foarte multă. Mai multă decât pot să duc eu cu mintea. Am găsit foarte viu și foarte fizic conceptul de familie. Așa, esențializat, concret şi ermetic, cum nu mi-a mai trecut demult prin minte. Am găsit teamă de oameni, reziliență și seninătate.

În prima zi aici am schimbat unghiul din care privesc proiectul meu. Am găsit catalizatorul tuturor temelor mele și a lucrurilor pe care aș vrea într-o zi să le pun pe foaie. Mi-aș dori să găsesc un termen de mijloc între solitudine (a mamei) și izolare (tot a mamei). Posibil să nu găsesc totuși un cuvânt, ci o imagine sau un sunet sau un conglomerat de elemente.

Am povestit cu Ionela, Mihaela, Estera, Ilona, Dana, Roxana, încă o Dana și Bianca. Ca de obicei, pe când am senzația că lucrurile capătă claritate, ele devin de fapt și mai confuze. Sunt într-un punct în care întârzii să mă apuc de scris de teama de a nu trage concluzii pripite, cel mai neproductiv obicei al meu. Dar pe undeva toate poveştile astea se sedimentează. Şi mă bucur că poveştile acestor femei contrabalansează puternic bagajul cu care am venit, că mă întorc la aceeaşi concluzie: planul meu de acasă e lipsit de sens. Astfel, procesul artistic a avut nevoie de mai mult timp. Au mai trecut încă câteva ca să înţeleg că nimic din ce credeam până atunci nu e contrazis, ci doar nuanţat ori recontextualizat prin alte perspective.

05/06
‍
Aseară mi s-au limpezit gândurile legat de ce vreau să fie produsul final al acestei rezidenţe. Am început să filmez străzile, să înregistrez sunetul de fundal al satului, freamătul permanent al pregătirilor (pentru ce?). Am făcut un grup de facebook pentru mamele din Hundorf, astăzi mi-am anunţat atelierele. Am senzaţia că o să fiu singură. Mai am şi un proiect auxiliar căruia îi aştept roadele cât mai repede: o socată.

07/06
‍
Mă încântă micile mele rezidenţe auxiliare la fel de tare ca rezidenţa principală: un cules de ciuperci fără ciuperci, o salată de salcâm și gref, o înșiruire de mărgele printre care se plimbă buimacă o furnică. Fiica și partenerul meu sunt cu mine, au și ei propriile lor rezidențe care implică mai ales plimbări mai lungi și mai multe decât îmi permit eu. 
‍
Azi am vizitat în sfârșit Biserica Evanghelică și chiar dacă religia nu mă mai mișcă în niciun fel, m-am simțit privilegiată că am pentru câteva zile cheile de la un asemenea loc, un loc pentru care am spus în gând un fel de rugăciune ateistă cu speranța că pe viitor se vor întâmpla din ce în ce mai multe. Eu voi începe înregistrând un soi de cântec într-o dimineață pentru produsul meu final.

Azi am cunoscut-o pe doamna educatoare Mirela care mi-a dat încredere că atelierul meu chiar se va întâmpla. Cu oameni! Pare genul care aduce oamenii laolaltă, chiar și oamenii care se lasă greu. O să îmi prindă bine să o știu mâine între noi. Acum încerc să îmi fac un plan.

M-am temut de câteva ori că îndepărtez femeile, mai degrabă decât să le aduc împreună sau lângă mine. Dar în pragul sfârșitului teama asta s-a risipit, am simțit că din acel punct s-ar fi inversat raporturile, că lucrurile ar fi curs mai departe mai mult organic și mai puțin cu ajutorul meu. Desigur, cunoscând faptul că, așa cum m-au informat femeile, o vinitură nu e niciodată asimilată complet. Și cred că asta e bine, mi-a plăcut statutul de intrus(ă) în sat. Nu sunt sigură de ce am lăsat în urmă, dar acasă am adus multe.

Varubial este frântura de intimitate a rezidenței mele, un exercițiu de împărtășire a unei întâlniri nefamiliare, din a cărei năucire încă nu mi-am revenit. Păstrează substanța cercetării mele, daro alterează în același fel în care satul a diluat și rechestionat convingerile mele.
‍
Cred că următoarea temă cu care aș aplica ar fi una în care doar să exist în locul acesta, Viișoara, să reușesc mai mult decât tura asta să mă simt asimilată de sat, așa, într-un fel abstract al peisajului, al mirosurilor, al sunetelor. În sat nu e niciodată liniște, nu știu cine a scornit chestia asta. E doar o altfel de gălăgie. Am ținut și un jurnal audio al cercetării mele și toate înregistrările sunt presărate de această gălăgie.

o înșiruire de mărgele printre care
se plimbă buimacă o furnică.