După interpretare la tabloul Andreei Bernarth-Doncuţiu. După plimbări şi discuţii prin Viişoara, cartoful încolţind a viaţă al Andreei apare ca un ou din care iese uscăciune. Oul Viişoarei nu mai dă viaţă, nici măcar omletă, ci crengi uscate. Oamenii bătrâni nu mai au speranţă decât în Dumnezeu, tinerii pleacă să muncească în altă parte sau nu mai fac nimic. Arhitectura unor case săseşti rămâne într-un sat în care mai sunt doar trei familii de saşi, dintre care două stabilite în altă ţară. Uscăciunile nostalgice ale Viişoarei sparg oul vieţii. Va răzbate viţa de vie? Va răzbate viţa de viaţă?

Casele saşilor locuite de ţigani; Pensiunea în construcţie; Bătrânii nemulţumiţi de tot ce înseamnă prezent;

„Îmi pare rău că n-am plecat când am avut ocazia.”

Copiii dornici de poveşti cărora n-are cine să li le spună, care n-au putere să înveţe, care n-au cu cine...

Creangă uscată.

Viţa de vie uscată din via Viişoarei, va mai înflori cândva? Va mai înmuguri? Oul stricat, uitat în iarbă străpuns de rădăcina de copac va mai da viaţă?

Scheletul cocârjat al lemnului se întoarce spre sine să se autocuprindă şi în decrepitudinea sa, lasă umbră. Să se întoarcă înapoi? Înapoi unde? Unde te întorci tu, hundorfene? Unde te întorci tu, domaldezule? Viişoreanul nu există. Încă. Pe el îl găseşti în motivele vegetale de pe case şi în via de pe câmp, în mugurii încă nerăsăriţi, în Neli şi puţinii oameni care se mai zbat să ţină comuna în viaţă.

„Nu mai e rentabil să trăieşti ca altădată” ne spune cineva. Câtă tradiţie, câtă adaptare? Să se dea omul după timpuri sau timpul după om? Să se dea locul după timp sau timpul după loc? Omul să fie în loc şi timp. Să fie. Atât.

Mândria sasului de a fi ultimul sas, dar mândria ta, române, unde e? Îţi plăcea pe vremuri... te înţelegeai bine cu saşii şi la horă şi la bal, dar acum de ce eşti singur? De ce n-ai învăţat nimic? Totuşi, creanga poate-i o rădăcină şi cu voia „lui Dumnezeu drăguţul” va creşte copacul din oul uitat în iarbă cândva... demult... după ce totul a fost şi nu mai este, dar lasă speranţe că va fi „După”. Ţigăncuşa cu sămânţa

Interpretare după tablorul Andreei Bernarth Doncuţiu Antonia este o scumpete de fată, este ţigăncuşa blondă care te farmecă şi te pierde în ochii ei albaştri-verzi la cei 4-5 ani de viaţă.

Însă Andreea nu se poate crampona de zâmbetul inocent al copilăriei îmbobocite. Antonia Andreei nu mai vine să te cuprindă în braţe şi să te roage să o iei pe sus, ochii ei se pierd, nu te mai pierd, ei înghit toată durerea unei familii a cărei mamă a plecat nu se ştie când şi nu se ştie unde lăsând în urmă cinci copii cu o bunică. Antonia, ţigăncuşa blondă este mâncată de negrul confraţilor ei, cu toată durerea lor pe care o simte şi n-o simte, cu toată privirea dusă mâncată de un viitor spart într-o sămânţă. Nici florile nu sunt vii, sunt stilizate pe covoare vechi, româneşti. Covorul înflorat se sfâşie de tinereţe, trandafirul stilizat zgârie copilăria, iar în spate se ascunde sărăcia şi magia.

‍