Corina & Ceza

‍

Inspirația pentru proiect provine din arta faux-naïve, care, în desen sau pictură, presupune ca un artist educat formal în domeniu să-și auto-limiteze mijloacele artistice la cele specifice copiilor. Diverși artiști faux-naïve asociază cu arta lor autenticitatea, nostalgia sau apropierea de un soi de esență a lucrurilor sau faptelor. Noi am transpus acest proces de creație în literatură. Astfel, în cele două săptămâni, Ceza i-a povestit Corinei amintiri, vise sau imagini care i-au rămas în memorie din copilărie. Corina a recreat acest imaginar într-o listă de cuvinte traduse în limba germană și l-a învățat pe Ceza noțiuni de bază de gramatică.

Folosindu-se exclusiv de cuvinte din lista respectivă, Ceza a scris poezii în limba germană, având, deci, la dispoziție doar instrumente ce reproduc imaginarul copilăriei sale. Tot în manieră faux-naïve, Ceza a ilustrat poeziile. Ulterior, drept urmare firească a procesului creativ, Ceza a strâns poeziile într-un singur poem în care are și Corina intervenții. În înregistrarea poemului nu am vrut să ascundem, ci să relevăm procesul sinuos de creație și modul în care Ceza se raportează la o limbă pe care nu o vorbește. Ceza recurge la câteva mijloace artistice în mod recurent, mai mult sau mai puțin voit. Propozițiile, în măsura în care ele există, sunt simple sau nu prezintă o topică neobișnuită. De altfel, o singură propoziție constituie prima strofă, și apare doar o propoziție secundară, în strofa a doua.

Cunoștințele limitate de gramatică duc, mai ales, la raporturi de coordonare în interiorul propoziției și de paralelism sintactic între propoziții. La nivel stilistic, ele se transpun în repetiții și, implicit, în aliterații și asonanțe. Interesant e paralelismul sintactic mai ales în a treia strofă; cele două instanțe poetice devin, alternativ, în mai multe rânduri, din subiect, obiect și vice-versa, câteodată se reunesc în raport de egalitate sub pronumele la persoana întâi plural. Celălalt efect semnificativ al auto-limitării limbajului este multitudinea de sensuri pe care unele lexeme le preiau în poem. Termeni cu valențe diverse sunt, de exemplu, schlafen (a dormi), berühren (a atinge), fallen (a cădea).

‍

‍

Luana & Ale

‍

Această lucrare este reprezentarea vizuală a unui proces de gândire, care, neintenționat, dar într-un mod previzibil, s-a materializat într-un puzzle. Trebuie să urmezi drumul, să faci conexiuni, să sapi mai adânc în informație, să cauți detalii și să revii constant la imaginea de ansamblu pentru a ajunge la soluția sa. Cu cât privești mai mult, cu atât vei descoperi mai multe.

Această lucrare este doar în mică măsură o experiență vizuală — mai degrabă este o formă de gimnastică mentală. Finalizarea ei depinde de investiția privitorului în procesul de înțelegere a tot ceea ce se desfășoară în fața lui. Formele sale vizuale sunt doar o carapace pentru idei. Mai întâi, acordă-ți timp să încerci să o rezolvi singur, să îți creezi propriul drum și propriile conexiuni.

‍

Soluția sau procesul extins de gândire

Zilele noastre în sat au fost foarte diferite de ceea ce ne imaginasem că vor fi. Am venit cu un plan de lucru clar și eram gata să-l urmăm. Totuși, odată ajunși acolo, plimbându-ne, absorbind locul, am fost mai întâi copleșiți de natură și de modul în care oamenii trăiau în simbioză cu ea. Ei erau una cu locul pe care îl locuiau, iar noi eram străini într-un ritm autarhic.

Ne-am dat seama că eram obișnuiți să fim invazivi față de locurile în care ajungeam — să le privim ca pe un instrument sau un fundal pentru activitatea noastră, nu ca pe ceva ce ar trebui să integrăm în noi înșine. Am stabilit un nou scop: să încercăm să găsim o modalitate de a ne contopi cu un loc.

Totuși, am realizat că, în formă fizică, acest lucru ar fi imposibil și, mai mult, ar centra din nou conținutul lucrării asupra noastră. Ceea ce voiam de fapt era ca locul însuși să fie arătat privitorilor. Dar nicio reprezentare a locului nu putea fi autentică, așa că am decis să încercăm o abordare complet diferită: să construim ceva din acel loc, cu regula strictă de a nu-l modifica efectiv.

Am început de la pământ în sus. Am decis să ne centrăm proiectul în jurul unui câmp de porumb descoperit în primele zile de explorare a satului — un loc în care am petrecut o zi întreagă discutând despre ceea ce avea să devină ulterior conținutul acestei lucrări.

Astfel, începând versiunea finală a proiectului, am rămas cu o mare întrebare: „Cum poți lua fără să schimbi?”

Înainte de a citi partea următoare, asigură-te că ți-ai oferit timpul să rezolvi singur puzzle-ul lucrării.

Privind dinspre ochi spre dreapta, poți vedea „pâlnia ideilor” — o reprezentare a procesului nostru creativ, momentul în care, inconștient, ne-am umplut de loc și ne-am golit de noi înșine. De acolo în sus, ideea merge în două direcții, care prezintă cele două erori de percepție ce ne înstrăinează de natură și de locurile din jur.

În partea dreaptă sunt două perechi de ilustrații care reprezintă percepțiile noastre distorsionate asupra proporțiilor.

Suntem mereu „mari” (sau relevanți) în interior — în sfera noastră personală: în mintea noastră și în comunitatea apropiată — și „mici” în exterior, în lumea reală. Același lucru se întâmplă și la nivel fizic: într-o casă, totul este construit pentru a fi accesibil ție, conform proporțiilor tale. Evident, în natură nu este cazul — acolo ești doar un detaliu al întregului tablou.

Aceasta ne duce la a doua idee, prezentată în partea stângă: perspectiva noastră profund înrădăcinată, centrată pe om. Inconștient, suntem obișnuiți să ne percepem ca fiind centrul lumii, și nu parte din ea. De cele mai multe ori vedem natura (sau orice altceva) prin prisma valorii sale pentru oameni — însă aceste lucruri își păstrează valoarea și în afara acestui criteriu.

Aducând împreună aceste două idei, ne-am creat o provocare: să încercăm să experimentăm lumea fără noi ca reper, fără a compara totul cu dimensiunea și poziția noastră. De data aceasta am încercat să lăsăm locul să ne modeleze — sau mai degrabă să ne contopim cu el — idee prezentată în ultima ilustrație din partea dreaptă.

Aceasta a fost prima noastră soluție, arătată în video, pe care ulterior am realizat că tot dintr-o perspectivă centrată pe om pornea. Era în continuare o privire dintr-un punct de vedere autoreferențial.

Soluția finală, cubul de pământ, este explicată mergând spre stânga de la ochi. Această formă geometrică și valoarea sa simbolică au apărut întâmplător — un fel de leitmotiv vizual de care nu ne-am putut desprinde. În ziua petrecută în câmpul de porumb, am început să facem mici cuburi de pământ, asemenea celui pe care îl vezi atârnând în lucrare. Le-am luat cu noi ca pe niște suveniruri ale locului, fără a le ști atunci relevanța în piesa finală.

Continuând cercetarea, am descoperit că cubul este simbolul durabilității și stabilității, al adevărului și, cel mai important, al plenitudinii. Mai departe, am făcut legătura cu noțiunea de Geometrie Sacră, care descrie credința conform căreia Dumnezeu, când a creat universul și tot ce există în el, a folosit un tip constant de geometrie ca bază a existenței. Idealele geometrice sunt reprezentate de cele Cinci Solide Platonice. Grecii considerau că aceste cinci forme sunt tiparele fundamentale ale creației fizice. Patru dintre ele erau asociate celor patru elemente (pământ, aer, foc și apă), iar a cincea reprezenta forța vitală însăși — eterul.

Cubul este forma geometrică reprezentativă pentru pământ și are o caracteristică specială: este singura formă care permite reconstrucția fără goluri (de fapt, dacă destrami orice materie terestră, formele rezultate vor fi, în medie, cubice).

Și exact acest tip de „blocuri de construcție” ne era necesar pentru a crea metaforicul nostru câmp de porumb. Cubul a primit, astfel, o nouă valență în cadrul lucrării: datorită valorii sale simbolice, devine un mic container în care poți închide un loc în forma sa completă.

Astfel, metaforic, și urmând principiile Geometriei Sacre, cineva ar putea reconstrui complet acel loc folosind cuburile ca blocuri de construcție.

Cuburile de pământ au devenit soluția pentru a crea ceva ce nu exprimă prezența noastră — ceva născut accidental, din locul cu care am încercat să ne contopim și pe care ulterior am vrut să-l reprezentăm, fără a schimba nimic esențial în el.

Sunt noi și locul — decontextualizați, fără dimensiune și poziție, fără ierarhii ale percepției, fără distanțe și granițe. Este un simbol al simbiozei pe care o căutam de la început, o soluție a armoniei și sincroniei care ne lipseau în stadiile inițiale ale procesului. Este prezența noastră și cea a locului în cea mai concentrată formă.

‍‍

Dacă vrei să iei un loc cu tine, pune-l într-un cub.

‍

‍

‍

‍