Acasă, în gară (fragment)

‍

Când eram mic, în vacanțe mergeam la unchiul meu din Hunedoara, cu trenul, iar de două ori am fost la mare, tot cu trenul. Trenul e singurul mod în care puteam ajunge undeva. Acum este internet, este televizor prin cablu, dar nu e același lucru ca atunci când chiar ești undeva, fizic. Cu trenul puteai ajunge oriunde, iar eu voiam să călătoresc. Așa că de fiecare dată când aveam ocazia, săream în tren. Când aveam doisprezece ani, spuneam acasă că merg să mă joc cu băieții, în stradă, dar mergeam la gară. Urcam în primul tren spre Sighișoara, mă ascundeam de naș, în cel mult douăzeci de minute eram acolo. Mă plimbam două ore prin Sighișoara, era multă lume, unii vorbeau limbi străine și tot timpul se întâmpla ceva. După care mă întorceam la gară, luam primul tren către Dumbrăveni și repede acasă. Ajungeam la timp pentru prânz. O dată, am pățit-o. Am luat un tren care probabil mergea în Ungaria, nu știu exact unde mergea, cert este că n-a oprit la Dumbrăveni. M-au trecut toate căldurile și mi-am dat seama că știu „Tatăl Nostru” pe de rost. Peste jumătate de oră m-am trezit în Mediaș și era ora prânzului, iar eu trebuia să fiu acasă. Am coborât din tren, și am început să fug înapoi spre casă, dar erau aproape 30 de km. M-am așezat pe o bancă. După ce m-am liniștit, mi-am dat seama că cel mai rapid mod de a ajunge la Dumbrăveni, e tot cu trenul. Era 1983, nu prea existau mașini, și cine ar fi luat un copil de doisprezece ani cu mașina? Am intrat în gară, m-am uitat la panou, următorul tren era peste o oră și zece minute. O oră și zece minute e destul timp ca să mănânci și să îți cauți băiatul prin tot Dumbrăveniul. Asta e, n-aveam de ales. M-am așezat din nou pe bancă și am așteptat. În gară a sosit un marfar lung, lung și a început să fie verificat. Îmi plăceau mult sunetele alea de lovire a fierului de fier, mă simțeam ca acasă, la mine, în Dumbrăveni. Atunci când ai mei se certau, eu mergeam la gară ca să nu-i aud. Mergeam la gară, stăteam pe o bancă, ascultam cum erau verificate vagoanele și mă linișteam. Apoi mă întorceam acasă.

Știți cât de greu poate să treacă o oră și zece minute? Foarte greu. Am învățat pe de rost fiecare colț al gării din Mediaș. M-am gândit la tot ce mi s-ar fi putut întâmpla, la tot ce le-aș fi putut spune părinților mei. Că am mers la pădure și m-am rătăcit, că am fugit de câini, că m-am ascuns de Viorel pentru că i-am spart mingea și a vrut să mă bată, că am adormit în gară... Am ajuns acasă cu două ore după ora prânzului și am zis că am fost până la Sighișoara. A fost prima dată când m-a bătut mama, după care am fost pedepsit. N-am avut voie să ies singur din casă o lună, iar tata mă lua peste tot cu el ca să-l ajut. Ajutat însemna să mă uit la el cum lucrează pentru că nu mă lăsa niciodată să fac nimic, el trebuia să facă tot.

După o lună de plictiseală majoră, în care abia de m-am putut furișa o dată să merg până la gară, am știut ce vreau să fac. Am știut că vreau să merg cu trenul. Am văzut un afiș în gară pe care scria că CFR-ul are pe timp de vară o promoție, se numea bilet național. Iar asta însemna că puteai merge unde vrei tu în România pe o perioadă de două săptămâni. Cea mai faină vacanță pe care mi-o puteam imagina. Așa că am început să strâng bani. Îmi trebuiau mulți, mulți bani, era iulie, iar eu speram să pot face destui bani până la anul. Când am făcut șaisprezece ani, am mers în excursie. Și a fost frumos. Am fost prin locuri pe care nu le-am mai văzut niciodată și pe care nu mi le-aș fi putut imagina că există. Dar mie cel mai mult îmi plăceau gările. Acolo mă simțeam liniștit, atunci când trenul staționa în gară. Atunci când auzeai fierul lovindu-se de fier, atunci când auzeai anunțurile din gară, aia era lumea mea. Cu biletul național puteai să mergi cu personalul, acceleratul sau rapidul. După patru zile de mers repede dintr-un oraș în altul cu acceleratul, m-am plictisit. Și am început să merg doar cu personalul. Îmi plăcea că oprea în fiecare gară, iar eu aveam timp să mă uit cum arată, câte linii sunt, dacă gara are un etaj sau două, dacă e în localitate sau în afara localității, câte trenuri sunt staționate în gară, lucruri care mă fascinau. După încă trei zile, am ajuns la Galați. Acolo mi-am cumpărat un caiet în care am început să-mi notez tot. Unii scriu poezii, eu scriam numărul de linii dintr-o gară din celălalt capăt al României. Și nici măcar nu bănuiam ce se află în birourile gării, în biroul șefului de gară. Mă simțeam liber, eram în elementul meu și îmi plăceau toate gările, și mici și mari, dar niciuna la fel de mult ca cea din Dumbrăveni. Când am ajuns acasă după două săptămâni, eram mai fericit ca niciodată. Și știam ce vreau să devin, șef de gară.

Viișoara, iulie 2019

‍

Printre brazi

‍

Aici sunt acasă. Cu familia. La umbra acestor trei brazi, așa, printre prieteni. N-am făcut decât să trec drumul, nu s-au schimbat așa multe. Biserica e tot aici, magazinul e tot la colț. Și e bine. Aici nu e niciodată cald sau frig, e bine. Îmi place aici,sus. Văd tot ce se întâmplă, printre copaci, cei de jos nu mă văd pe mine. Veghez și peste casă, și peste sat.

Știu că băieții aceștia de jos țin la mine. Vin în fiecare seară, uneori și mai devreme, dacă plouă, îmi pun muzică și îmi povestesc tot ce s-a întâmplat prin sat. Vreau să știu, ca să-mi pot da și eu cu părerea, poate-i ajut cu ceva. E interesant să auzi cum toți spun că lucrurile se schimbă, când de fapt nu se schimbă nimic. Germană aud tot mai puțin, așa, câte-un cuvânt două, mai mult mașini nemțești. Asta e, limba înlocuită de motoare, dar neamțul tot e prezent. Așa e de când lumea, asta n-o mai schimbi.

Când e o zi așa mai liniștită, parcă o aud pe Florica. Vrea să-i dau la țesălat, acum s-a cumințit. De la Florica am învățat eu cele mai multe. Ea m-a învățat să nu fiu bou, că noi oamenii, credem că suntem cei mai deștepți și ne purtăm ca atare cu toate animalele. Iar ele ne mai amintesc câte-odată că nu-i așa. Ne supărăm pe ele, chiar dacă n-au greșit cu nimic. Ele nu-s vinovate că nu le-a spus nimeni că oamenii sunt cei mai deștepți. Ele fac ce știu, fac ce au învățat singure că e bine.

Iar au venit băieții. Și-au deschis berile. Azi n-au muzică. Sunt triști. Vorbesc de Valentin. Bun băiat, harnic foc. Îl plâng toți. Îți dai seama, bărbați în toată firea să plângă. Mai rar. Era necăjit. N-a avut noroc și nici n-a avut pe cineva care să-l vegheze, așa cum am avut eu întotdeauna acești trei brazi. Aici, sau peste drum, ce mai contează, eu i-am avut lângă mine tot timpul. Iar acum stau și eu în rând cu ei și încerc să fiu sprijin pentru cei care încă n-au trecut drumul. Cred că e bine și Valentin acum. E tot pe deal. Veghează. Are grijă de partea cealaltă de sat. Noi vom fi mereu aici. Acasă.