Ultimul om din Hundorf

‍

Proiectul explorează arhitectura ca formă amorfă de locuire, născută dintr-o întâlnire personală cu realitățile socio-culturale ale satului. Structura propune ipoteza unei „case pentru ultimul om”, un refugiu simbolic menit să conserve ritualuri și îndeletniciri dispărute. Ridicată exclusiv din lemnul unei șuri demontate, materialul păstrează urmele trecutului, imperfecțiunile și memoria activităților umane care odinioară animau locul. Asamblată într-o singură zi, construcția a apărut aproape „peste noapte”, generând curiozitate, dialog și gesturi de apropriere în comunitate. Astăzi rămâne o prezență incertă, un spațiu deschis interpretării colective, în care arhitectura devine instrument al memoriei și al participării comunitare. Proiectul accentuează fragilitatea timpului, continuitatea ritualurilor cotidiene și modul în care locul și memoria pot fi reinventate prin intervenție artistică.

‍

_{*fotografii realizate de Ole Villwock și Nadina Stoica}

Născut dintr-un context mai puțin familiar arhitecturii convenționale, proiectul reprezintă rezultatul unei rezidențe artistice din România. Întâlnirea cu arta a generat aici o formă amorfă a arhitecturii efemere, ancorată în realitățile socio-culturale ale locului care a făcut-o posibilă.

Hundorf, astăzi Viișoara, este cadrul acestei povești. Un sat cu o origine duală (românească și săsească) a cărui istorie se lasă citită prin intermediul mijloacelor specifice de expresie spațială. Odată cu dispariția ultimului sas, satul a început să resimtă acut fenomenul depopulării și pierderea îndeletnicirilor care odinioară țineau împreună comunitatea. Ritualurile simple, muncile comune, gesturile de supraviețuire au început să dispară, lăsând loc unei absențe greu de definit. Fenomenul nu aparține exclusiv acestui loc, ci reflectă starea generală a satelor românești contemporane, unde lipsa unor ocupații locale și uitarea unor practici comunitare conduc la o erodare treptată a universului rural.

Din această realitate s-a născut ipoteza unui ultim refugiu: o casă pentru „ultimul om din Hundorf”, cel care ar trebui să ducă mai departe îndeletnicirile uitate și să conserve ritualurile cotidiene ale satului.

Structura a fost ridicată exclusiv din lemnul unei șuri vechi, demontată și uitată vreme de decenii. Alegerea materialului nu a fost întâmplătoare: în locul lemnului standardizat, de esență moale și străină locului, am preferat să lucrez cu istoria materială a satului, cu urmele și imperfecțiunile unui lemn impregnat de trecut. Chertările existente, urmele diverselor accesorii metalice, toate aceste detalii trădau prezența unor activități umane dispărute, păstrând însă misterul unor fragmente de viață pierdute.

Structura a fost asamblată într-o singură zi, fapt ce a coincis cu singura zi de ploaie de la sosire. Localnicii, retrași în case, au descoperit a doua zi o arhitectură „apărută peste noapte”. Obiectul, ivit aproape pe ascuns, a generat curiozitate, discuții și gesturi de apropriere, devenind ușor un catalizator pentru comunitate.

‍

‍

‍

‍

Astăzi, structura rămâne un spațiu aparte în textura satului. Localnicii nu au un răspuns clar asupra a ceea ce reprezintă, iar tocmai această incertitudine alimentează imaginația colectivă, singurul instrument prin care arhitectura capătă sensuri și forme de locuire. Poate că rolul arhitecturii nu este mereu acela de a întrupa definitiv un spațiu, ci de a-l sugera, de a lăsa loc interpretării și intervenției comunitare.

În absența unui răspuns final, mă așez eu însumi în ipostaza acestui „ultim om din Hundorf”, o experiență trăită în timpul rezidenței, confruntat cu demolarea casei parohiale, vandalizarea vechii școlii a satului, precum și starea de abandon a bisericii evanghelice. Am trăit aceste momente ca pe niște sincronicități, legate de propria mea prezență acolo, și din această postură povestesc:

Astăzi s-a prăbușit ultima șură din sat.
Școala nu mai funcționează de mult timp.
Aveam zece ani când am intrat ultima dată în ea.
Zilele trecute au venit doi muncitori de la oraș.
I-am întrebat ce fac aici.
Vor să demoleze casa parohială.
Ieri am trecut pe acolo.
Nu mai era. A dispărut peste noapte.

Biserica evanghelică.
Obișnuiam să vin duminica la slujbă aici.
Acum e pe cale să se prăbușească.
Mi-e teamă să mă apropii. Va cădea.
Cinci sute de ani a stat în picioare.
Mii de oameni i-au trecut pragul.
Nu știu ce să fac.

Ușile caselor sunt închise.
Ferestrele sunt sparte.
Hoții au luat tot ce-au găsit.
Fiul meu a plecat.
Locuiește în Hamburg, în Germania.
Nu mai vine acasă. Nici nu mă mai sună.
Am rămas singur.

Fiarele și bestiile coboară noaptea.
Locuiesc în pădurile din jur.
Unele au intrat în casele părăsite.
Mi-e frică. Sunt ultimul om.

Trebuie să duc rânduielile mai departe.

Sap. Hrănesc animalele.
Bat clopotele. Cânt. Cosesc. Țes.
Hoinăresc. Repar. Tai lemne.
Mătur. Culeg roadele. Fac vin. Mulg.
Stau. Cuget. Scriu.

Satul încă mai trăiește.
Nu vreau să-l pierd.
Of, Hundorf! De ce te-au părăsit toți?