Privirea Străină

‍

Privirea străină” e un ciclu de poeme gotice de Andrei Gabriel Nicolae, care explorează mai multe tipuri de înstrăinare din poziția de martor. Prin imaginile satului, elemente narative, perspective sociologice, (de)construcție de mit și apel la subconștient, distanțele înstrăinării se întind – între țări, clase, generații, regimuri politice, identități, viață și moarte – până la rupere.

"Mult mi-o plăcut să lucru" este un poem de Emilia Suciu, cules și îngrijit de Andrei Gabriel Nicolae pe baza unui interviu și făcut public cu acordul autoarei. Aceasta prezintă rolurile pe care munca, educația, comunitatea, alimentația și agricultura le-au avut în viața sa, relevând cu acuitate impacturile dezastruoase ale autorității patriarhale și ale desființării structurilor industriale naționale. Cum producția și validarea artistică sunt implicit apanajul cercurilor urbane intelectuale, perspectivele artistice situate în afara acestor cercuri, precum cea a Emiliei Suciu, sunt esențiale.

‍

‍

‍

‍

_{*fotografii realizate de Ioana Rusu}

Între dealurile superbe care odată au fost pline de vii, printre câinii blânzi de pe străzi și câinii răi din curți, în pârâul care se umflă la fiecare furtună și aduce noroaie pe povârniș și dă buzna în pivnițe, aici, ca peste tot, poveștile despre trecut sunt contradictorii, individuale și ceva rămâne mereu nespus.

Inițial doream să mă documentez și să scriu la un roman plasat într-un sat românesc la finalul anilor 40 și începutul anilor 50. Pentru asta am discutat cu mai mulți oameni din sat, însă poveștile lor au scos la suprafață detalii din vremuri mai recente care m-au sensibilizat. În spatele cuvintelor lor domina un sentiment de dezorientare, părere de rău și nesiguranță. Am început să remarc o serie de absențe care mi-a dat noi direcții de explorare poetică.

Am fost surprins de ușurința cu care oamenii se deschid, cum primele lucruri pe care le spun sunt durerile lor cele mai mari. Când suferim, avem nevoie ca cineva, oricine, să ne creadă – iată, durerea mea e reală. Dacă trebuie să ducem durerea singuri, măcar povara poveștii o putem împărți.

Deși nu mi-am găsit liniștea și spațiul mental pentru a mă documenta și scrie la roman, prin ieșirile în sat și discuțiile cu oamenii, am descoperit semințele unor idei noi. Viziunea lor despre prezent și trecut, opiniile lor, m-au făcut să înțeleg mai în detaliu cât de complexe sunt urmările și continuările istoriei mai mult sau mai puțin recente.

‍

‍