Prin proiectul lui, Eduard Bălaș urmărește dezvoltarea practicii lui artistice axată pe măști într-o direcție antropologico-folcloristică. El dorește să inițieze o cercetare prin care să afle de la localnici mituri, legende, superstiții locale, sau povești având o componentă fantastică sau supranaturală. Cu ajutorul copiiilor din sat, el va încerca apoi să ofere o față personajelor ce populează aceste povești, transpunându-le în imagini. Desenele și ideile vor fi într-un final transformate într-una sau mai multe măști sau costume. Elementul fantastic va fi astfel materializat, oferind oamenilor ocazia de a-l întrupa în vederea înțelegerii, a invocării sau a exorcizării lui.

În cazul lui Eduard, proiectul s-a dezvoltat pe mai multe planuri, după cum spune și el:

„- Pe de-o parte am vorbit cu tinerii și am făcut o excursie la părăul (a nu se confunda cu pârâul) dracului, unde se zice că lemnele se taie singure și nu ard (mituri infirmate cu succes). În același timp m-am apucat să lucrez la o sculptură- asamblaj folosind materiale găsite în șură și construind instinctiv o figură vag umanoidă. ”

În paralel cu cele menționate, au mai luat naștere și o serie de schițe pornite de la cuptorul din curte, toate acestea ducând la apariția unui nou set de obiecte-măști „prin care omul să se identifice cu cuptorul, ca spațiu de purificare, de sublimare a naturilor bazice și elevare spirituală.”