Mihai: Ce mi se pare mie bine la locul ăsta e liniștea. Însă nu o liniște „statică”, care să te îndemne (numai) la leneveală, ci destresantă, care te-ajută să-ți folosești resursele interioare fără încrâncenare, relaxat. Hundorf m-a tras la scris, astfel că am reușit să am gata în 4 zile o piesă scurtă de teatru-dans (de care sunt mulțumit), lucru pe care nu l-aș fi reușit în alte condiții, eu fiind mai degrabă genul care nu scrie rapid. Îmi plac aici casele pastel și cum cresc, parcă, una din alta în alinierea lor, dar mă intrigă și tăcerea care le înconjoară: sunt puțini oameni pe drum ori în fața porții, ca și cum înapoia satului pe care de-o săptămână îl locuim ar mai fi un sat nevăzut, unde se-ntâmplă adevăratele lucruri grozave și grele, triste sau teribile. Hundorf e un sat complice. Nu știu încă la ce.

Anca: Ce-mi place mie e starea de piesă în piesă. Pe de-o parte, lucrez la piesa pe care o transformăm în performance, pe de altă parte, mă simt performeră în piesa dată de poveștile sătenilor cu care am interacționat, și mai ales de situație în sine: câțiva artiști pătrund într-un loc care nu e al lor, dar li se creează un cadru pentru a fi. Mișto mi se pare și că ni se dă un context în care putem face artă de dragul artei, adică fără presiunea unui deadline sau a unui format. O nouă descoperire pentru mine a fost să lucrez cu copiii din sat, să văd cât de deschiși, de bucuroși și de lipsiți de prejudecăți sunt la această experiență.

Sergiu: Întâlnirile cu copiii mi-au rămas. Pentru că e un prilej de a vedea copii formați altfel decât cei de la oraș, mai plini de viață și mai dezinhibați. E interesant la Hundorf că nu-l poți situa într-un timp anume, nu-i atât de rustic cât să-l asociezi cu trecutul, nici atât de schimbat ca să semene prezentului, e nedefinit temporal și asta îi potențează energia. Mi-a plăcut că am experimentat mai multe spații tipice – biserica, drumurile din sat, magazinul – și că toate pot fi convertite în surse de inspirație.

‍

În ziua dinaintea plecării am avut senzația că suntem la Hundorf de câteva zile, și nu de două săptămâni, cât stătuserăm de fapt. Cred că de-abia atunci ne intraserăm într-un ritm, și nu mă refer la ritmul de lucru, pe care l-am avut din primul moment, ci la ritmul satului, spațiului, unul așezat, tihnit, cu care evident eram neobișnuiți. Proiectul și-a schimbat forma încă din prima zi. Venisem cu ideea de a scrie ceva pe baza poveștilor din sat, și de-a realiza, alături de Anca și Sergiu, un performance (preponderent dans). Numai că, așezat la biroul de scris, inspirația și-a găsit altă formă și alt ambitus, așa încât ceea ce trebuia să fie un text poetic cu accente dramatice s-a transformat într-o piesă cu două personaje, iar performance-ul de mișcare a virat într-o instalație filmată în care Anca și Sergiu interpretează text, dansează și performează în egală măsură. Cât despre poveștile oamenilor și ale spațiului, ele sunt în continuare prezente în produsul nostru artistic, doar că într-un fel subtil, implicit, în câteva tușe. Gândindu-ne la procesul pe termen lung, la cum poate exista performance-ul nostru nu numai aici și acum, dar și după și dincolo de rezidență, ni s-a părut mai fertil să lăsăm vibrația satului să conducă la niște teme de explorat dramatic, decât să îngropăm în cutiuțe dramaturgice niște povești site specific, fermecătoare și unitare prin ele însele, și întrucâtva rezistente ficționalizării. Sper însă ca, odată prezentat, spectacolul-instalație să poarte, măcar în mică parte, starea locului care l-a dat, iar oamenii care-l văd să-și poată accesa Hundorful interior, acea cameră doar a lor, umbroasă, puternică și liniștită.

‍